Long way back... (vf. Omu)

Ziceam anul trecut ca vreau sa mai ajung inca odata la munte pana sa vina frigu, si chiar am ajuns. Dar am o lene extraordinara si abea acum, dupa un an, mi-a trecut putin incat sa postez ceva.
Pentru ca data trecuta am ajuns la munte cu trenul si numai intamplari frumoase n-am avut, m-am hotarat ca de data asta sa vin cu masina... mare gresala, nu mi-am dat seama ca e weekend si drumu spre munte devine o mare pracare.
Stabilesc cu Vedeta unde mergem, vremea promitea sa fie frumoasa, toate bune, dar daca tot nu mergeam cu trenul am zis sa mai pacaleasc pe cineva sa vina cu noi. Pana la urma am reusit sa mai conving inca doua personaje, pe Oxford care venise pregatit si pe Negru care venise in blugi si fara rucsac...



Plec la munte, ajung la munte si chiar daca nu pare, e o performanta. Pe serpentinele alea sunt multi prosti care nu stiu sa aprecieze viteza in curbele stanse, de te trezesti cu ei pe contrasens; si uite-asa poti sa pleci spre munte, dar sa ajungi la spital.
Am ajuns in Busteni si stiam ca inainte de a se termina orasul se face o staduta la stanga ce duce spre Valea Cerbului... de bine ce stiam am ajuns in Azuga. Pana la urma am nimerit si zona unde focul nu arde fara sa-ncinga un gratar.



Asta a fost traseul spre vf. Omu si-napoi; am urcat pe linia rosie si a m coborat pe cea albastra. Desi daca ar fi sa-l mai fac odata asi urca invers. Pe partea cu dunga albastra e mai multa padure si e mai racoare fata de Valea Cerbului, unde dupa ce termini portiunea cu padure, te bate Soarele in cap pana sus. Pe partea cu Bucsoiu Mare sunt zone unde trebuie sa te ajuti de lanturi sa poti urca, in timp ce pe V. Cerbului doar ultimii 400 de metrii simti ca-i urci.

Urcam pe Plaiul Fanului, apoi coboram tot ce am urcat pana la Poiana V. Cerbului. Padurea de pe acest deal este superba, mai ales partea dinspre est; sau ce-l putin asa mi se pare mie pentru ca imi aduce aminte de un anume loc unde am fost odata cand eram mic...
Poiana V. Cerbului e incredibil de frumoasa... vi aici, te intinzi pe iarba si uiti de tot. Singurul defect poate fi acela ca se afla langa o stana si poate mai latra o vaca, mai muge un caine...
Dar e destul loc, mai ales ca aceasta poiana se uneste cu cea a Costilei.

Ca tot veni vorba de vaci, de aici si pana aproape sa iesim din padure, era numai balega pe toata poteca... si cum mirosea... ceva de vis... iti venea sa-ti umplii rucsacu, s-o aduci acasa si sa dai si la vecini sa se bucure si ei! Ceva mai tarziu am gasit si sursa... si sursa nu era singura.
Am ramas uimit ce echilibru pot avea vacile... cum se catarau pe rocile alea si cum o luau la fuga pe marginea prapastiei. Ma tineam de pom si ma lua cu rau de inaltime numai cat ma uitam la ele.

Cand am iesit din padure si a vazut Negru cat mai e pana sus... a inceput sa se vaite ca nu mai poate, ca-l dor picioarele, ca vrea acasa.
Ne-am oprit sa mancam putin, am mai ras pe seama lui si l-am ambitionat sa mai urce. Daca renunta trebuia sa coboram cu el, pentru ca o regula spune ca pe munte, niciodata nu lasi pe cineva in urma sau sa coboare singur daca nu mai poate continua.
Cat am stat pe loc au iesit vacile din padure si i-am zis lu' Negru sa ne grabim ca ne prind din urma si fac si alea misto de el.

Alta regula spune ca atunci cand inatalnesti alti oameni pe munte e frumos sa dai buna ziua, nu sa treci pe langa ei ca pe langa un pom.
Pe munte nu e ca pe trotoar in oras, unde fiecare se grabeste sa ajunga undeva si n-au timp sa te intrebe cat e ceasul, ori sa se opreasca pentru cateva momente, sa respire adanc si sa admire peisaju... peisaj ce de altfel nu-l gasesti acolo. Pentru el ne intalnim pe o poteca la munte, unde suntem prea aproape unul de altul incat sa trecem indiferenti.

Inapoi la Negru, care, sustinut de incurajarile noastre ca nu mai e mult pana sus, a reusit sa mai urce ceva. pana la urma si-a dat seama si el ca putin, putin, da varful muntelui tot departe era. Ne-am intalnit cu un grup de turisti cu nationalitati diferite, printre care erau si romani, iar Negru a hotarat sa coboare cu ei. In alte circumstante am fi coborat cu el, dar pentru ca acei turisti coborau in acelasi loc unde parcasem masina si nici Negru nu era minor, il lasam sa coboare si continuam pana sus... care "sus" era la 40 de minute departare. De aici si vorba "s-a inecat ca tiganu la mal"

Am ajuns, 2500m, inca 97.5km si ajungeam in spatiu. La altitudinea asta am dat peste un corb si o acvila, dar erau ocrotite de lege si n-am putut sa le mancam.
Infigem steagu', admiram peisajul, facem cateva poze sa vada si Negru cum e sus si ne punem la masa... in meniu era tot ce-am gasit prin rucsac. Ca desert am servit niste somn, eu si Oxford dormisem doar 2-3 ore inainte sa venim la munte. Cum stateam noi ca gusterii la Soare intr-o letargie comuna, cine crezi ca ne suna sa ne intrebe cat mai avem pana jos? Ha... ne-am culcat la loc.

Pe la 4, cu greu ne-am desprins capu' de gravitatia de la nivelul solului, si am plecat.
Pentru coborare aveam mai multe variante, sa ne rostogolim pana jos, sa ne dam cu parapanta, sa ne teleportam, sau sa asteptam eroziunea naturala a muntelui, dar pana la urma am decis sa incercam ceva nou si am coborat ca de obicei.
Curand realizam ca a fost o idee proasta, pentru ca somnu ala ne-a inmuiat de tot picioarele, dar dupa ce am urcat si vf. Bucsoiu Mare ne-am mai revenit si am hotarat ca vom avansa inainte si vom cobora la vale.

E foarte frumoasa aceasta portiune de traseu. Are poteci foarte frumoase, zone largi acoperite cu roci si fara vegetatie, portiuni unde, daca nu ar exista lanturi, ar fi foarte greu sa cobori, si inainte de padure e o portiune cu jneapan inalt si cu poteci inguste. Portiunea asta e plina cu mure.
Putin sub cota 2000 am vazut si o familie de capre negre cu pui, nu pareau deranjate de noi, dar am pastrat distanta si n-am facut galagie.
Noaptea, de pe Bucsoiu Mare, se vede inundat in lumina Brasovul si alte orase... la fel si cerul.

Pentru ca ne opream des sa admiram imprejurimile, Soarele disparuse din peisaj si realizam ca nu mai e mult timp pana se intuneca. Atunci ne-am inatalnit cu niste turisti care se duceau la cabana Malaiesti si daca tot aveau chef de vorba am mai stat 15 minute cu ei. Si uite-asa, cand am ajuns inapoi in Poiana V. Cerbului, mai erau 30 minute de lumina. Stiam ca e plina cu ursi partea asta de padure si am marit pasul. In padure era deja noapte... poti doar sa-ti imaginezi si sa razi de cum alergam noi ca bezmeticii prin padure facand galagie sa nu ne pape ursu'.

Nu-mi venea sa rad atunci, dar cand am ajuns la masina unde ne astepta Negru de vreo 5 ore si ne-a povestit ce-a patit, am ras tot drumu'. A ramas ca nu mai spunem la nimeni.
Cum zic astia la stiri, coada se intindea pe mai multi kilometrii. Din Busteni pana in Sinaia cred ca am facut aproape doua ore. Si ca sa nu uit in ce tara traiesc, aproape de casa am prins si bariera la calea ferata... 40 de minute a durat... simteam cum jegosii astia de la putere, de mana cu politistii si cu toti retardatii aia de i-au ales, isi bat in mod direct joc de viatza mea.



La munte e mereu o placere, dar drumul si prin ce treci sa ajungi acolo te descurajeaza total, mai ales cand te duci sa stai o zi.
Dupa toate astea Negru a promis ca nu mai vine sa urce pe munte niciodata, desi pentru el a fost prima data... si toti stim ca prima data e mai greu, mai ales cand termini prematur...

Pana la tura urmatoare... numai bine!
La revedere.

Poze: